Cum a creat Dumnezeu femeia

Două tricouri cu Nirvana agățate de spătarul scaunului,

Mărul verde, pe jumătate mâncat stă de câteva zile pe masa din mijloc.

Un bec slab pâlpâie în baia mică

Și o liniște plăcută a cuprins toată lumea.

Cu brațele încrucișate, în semiîntunericul camerei, rezemat de perete.

Așa stătea El, într-o miercuri seară privind îngândurat peste grădină.

Se gândea la golul din stomac pe care timp de-un veac îl simțea

Când se retrăgea în camera Sa în fiecare seară,

Și-n fiecare dimineață, când gol între așternuturi

Încerca să-și dea seama ce-i lipsește.

După ce și-a întors gândurile pe față și pe dos de infinite ori,

Înainte de răsăritul soarelui a ieșit în picioarele goale

Călcând iarba umedă, și parcă tot mai nerăbdător.

A șoptit ceva printre buze, grav și apăsat,

A privit puțin încruntat soarele și s-a întors pe prispa casei.

Nemișcat, timp de câteva ore, sta și privea în adâncurile grădinii

Mușcându-și neoprit vârfurile degetelor.

Soarele dă să apună, Dumnezeu își mijește ochii și despică și mai crunt copacii.

Simte o adiere de vânt ușoară pe vârful buzelor, pe obraji și pe lobul urechilor,

Pupilele i se măresc de uimire.

Într-o cămașă de noapte albă, apare ea, cu un braț plin de mere.

Nu se grăbește.

Îl privește, își zâmbesc, și pentru prima dată Dumnezeu îi strânge mâna stângaci,

Cu obrajii înflăcărați și liniștea caracteristică

De atunci, în fiecare dimineață zace tăcut pe marginea patului și o privește

Mut de uimire.

Ea doarme liniștită, iar când se simte intens privită,

Se fâstâcește zâmbind și își acoperă chipul cu palmele sale mici și fine.

Îl privește pe jumătate printre degete și-l cheamă șoptit în brațele sale.

El se adâncește în căldura Ei și pentru câteva ore îi lasă în grijă tâmplele grele

Și toate grijile lumii.