Un Dumnezeu gelos

Ăsta era el.

Un Dumnezeu gelos. Cu ochii-n patru,

Atent mereu la toate gândurile, gesturile și privirile.

A scris-o de fiecare dată așa cum a visat-o de la Început,

Cu ochi blânzi, cicatrici în vârful genunchilor,

Firavă, confuză, mereu pe drumuri și mereu în grabă.

Ea fără să se știe privită

Își continuă drumul zi de zi, schimbând vorbe cu necunoscuți,

Trăind anotimpuri la rând cu o senzație stranie în piept,

Respirându-l fără să știe.

Între drumuri își caută răspunsurile în brațele câte unui muritor îngâmfat,

Schimbând replici scurte și poștind câte o țigară rapidă.

Se încalță mereu cu acceași pereche de teniși albi

Și alergă spre următoarea întrebare,

În piept arzându-i tot mai tare

El. O urmărea în tot timpul ăsta trist și neîmplinit,

Cum se pierde tot mai goală, trecând granițe fără să le mai numere.

Și chiar dacă o simțea sub vârful degetelor, pe umeri și sub pleoape,

De teamă să nu o aibă niciodată a stins lumea toată

Suflând în ea ca într-o lumânare cu aromă de portocală.